Morala lui Lagarde. Teme-te de greci și când le faci daruri

În doar câteva cuvinte, rostite într-un interviu, Christine Lagarde, directoarea Fondului Monetar Internațional, a devenit inamicul numărul unu al Greciei, omul care a „insultat” statul elen, care se gândește la copiii din Niger, dar nu și la „familiile celor 3.000 de greci care s-au sinucis” din cauza crizei.

În ce măsură a avut Lagarde dreptate să îi arate cu degetul pe greci, însă? Există adevăr în vorbele ei, însă directoarea FMI nu are voie, din funcția pe care o deține, să facă asemenea comentarii.

Grecii „trebuie să înceapă să se ajute singuri” și să își plătească impozitele, a fost sfatul lui Lagarde. Ulterior, și-a nuanțat comentariile, însă era prea târziu. Grecii postaseră deja peste 15.000 de comentarii pe pagina ei de Facebook – ba au făcut și o pagină separată pentru ca mișcarea „Grecii contra Lagarde” să fie legitimată în stilul WEB 2.0.

Reacțiile de contestare a declarațiilor directoarei FMI nu au venit doar din datornica Grecie. Până și în Franța natală i s-a cerut demisia.

În primul rând, evaziunea fiscală la care a făcut ea referire este cât se poate de reală. Un memo pe care fostul premier tehnocrat Lucas Papademos i l-a trimis președintelui Carolos Papoulias în 11 mai, explica, pe puncte, cum Grecia va intra în incapacitate de plată în luna iunie. Unul dintre principalele motive pentru prăbușirea economiei elene este tocmai evaziunea fiscală.

O bună parte din greci – bogați și săraci deopotrivă – chiar au încetat să își plătească dările la stat. Bogații, pentru că devin mai puțin bogați pe zi ce trece și nu vor să piardă și de pe urma impozitelor, iar săracii, speriați de scenariile apocaliptice care circulă în mediile internaționale și de mult-trâmbițata ieșire a țării din zona euro, așteaptă să vadă ce-o fi. Sau pur și simplu nu mai au de unde da.

Dar neplata impozitelor este reală – și rușinoasă. În unele zone ale țării, veniturile publice din impozite și taxe au scăzut cu până la 30% luna aceasta, potrivit unor estimări.

De asemenea, într-o privință, „răbufnirea” lui Christine Lagarde poate fi înțeleasă ca un semn că troica și-a pierdut răbdarea cu grecii, motiv pentru care directoarea FMI le-a zis acestora ceea ce mulți gândesc, dar nu au îndrăznit să o spună: grecii să se ajute și ei, că prea stau și numără măsline ori ies la mitinguri.

De fapt, mesajul lui Lagarde nu este deloc o sinceritate de moment, pe care jurnaliștii de la The Guardian n-au vrut să o editeze.

În spatele acestor declarații se ascunde mesajul unei elite europene, îngrijorată – pe bună dreptate – că mișcarea anti-austeritate ia amploare. Nu numai că grecii urăsc austeritatea care le-a fost impusă și care nu i-a îndepărtat de hăul economic ce s-a crăpat sub ei, dar Europa începe să se gândească și ea că gura grecului sărac adevăr grăiește cerând mai mult stimul și mai puțină austeritate.

În fine, Christine Lagarde nu doar că nu trebuia să facă aceste comentarii cu referire la situația grecilor, dar, mai important, fișa postului îi interzice să vorbească în felul în care a făcut-o: „În calitate de director general, vi se cere să aveți un comportament de cele mai înalte standarde etice, în concordanță cu valorile integrității, imparțialității și discreției” (prima cerință pentru numirea lui Lagarde la conducerea Fondului).

Într-o anumită măsură, Christine Lagarde a dat, de fapt, vina pe greci pentru situația în care se află. Nu este așa. Nicio țară nu poate ajunge în punctul în care se află Grecia doar pe cont propriu. La baza tragediei grecești stau chiar hibele zonei euro sau ale Fondului Monetar. Cum poate FMI să le spună acum grecilor că nu a prevăzut dezastrul actual ori că nu poate rezolva problema Atenei din cauza evazioniștilor? Grecia a trăit în ultimii ani din banii altora, este adevărat, dar aici este și vina instituțiilor care au acordat împrumut după împrumut, în aceeași logică a creditului cu buletinul care ne este atât de cunoscută nouă, românilor.